Marea

sunete de clopot vechi
ca pietrele
cad pe ape
marea
de copil ascult
în murmurul ei
adorm
ca-ntr-o cântare
a mamei
marea
pasiune
ce-mi prefac dorințele
sufletul
marea
apă și spațiu
cântecul cerului
cântecul pământului
spirit și materie
lumină
marea
frumusețe ce cutremură
paradox
vederii și auzului
marea…
Emil, Judea

Reclame
Publicat în Fără categorie

SIMBOLUL INSECTEI IN OCCULTISM

Publicat în Fără categorie

EM

Spiritul lui Eminescu ne dăruieşte această poezie ca semn de nemărginită afecţiune. Ea cuprinde un dialog între Om, al cărui Spirit se reîncarnează în vederea evoluţiei, şi Ghidul său din invizibil.   Mircea Munteanu, 1 sept 1969, Braşov….
1. În raza zilelor de mâini
Vedem o viaţă nouă
Scăldata-n sute de lumini
Necunoscute nouă.
2. Privind luminile cereşti
În nopţile senine
Zburam din grijile lumeşti
În sferele divine.
3. Şi admirăm tăcerea lor
Adânca, trecătoare
Ce-nalţă tot ce-i muritor
Spre lumi nemuritoare.
4. Dar ce putem cuprinde noi
Din tot ce n-are margini
Când mintea noastră de noroi
E-o carte fără pagini.
5. Ce poate să-nţeleagă ea,
Materia greoaie,
Când forţa din atom, din stea
E suflet de văpaie.
6. Dar toate nu-s închipuiri
Iluzii dulci, deşarte,
Ce ne hrănesc cu amăgiri
Purtându-ne spre moarte.
7. Ne credem faţă de ceilalţi
Mai mari în trup, cuvinte,
Nu ne vedem ca înşelaţi
Suntem de-a noastră minte.

spiritul:
8. Sărmane om ce crezi că eşti
Sau reprezinţi aice,
Ai încercat să te priveşti
În Eul tău novice?
9. Nu mlaştinile ce te-au prins
Sunt locurile tale,
Deşi în ele te-ai deprins
Ca orice animale.
10. Şi animal de-ai fi, la fel,
N-ar fi prea mare gândul,
Dar vezi, tu eşti mai rău ca el,
Căci prea iubeşti pământul.
11. Prea eşti robit de griji, nevoi
Şi toate cele false,
Ţinându-ţi trupul în gunoi
Şi sufletul în fâse.
12. Apoi tu singur eşti surprins
Că soarta ţi-e amară.
Te zbaţi şi-apoi te dai învins
Sătul de-a ei povară.
13. Dar să te-ntrebi vreodată, tu
De cauza pieririi,
Nici gând. Ba chiar pretinzi ca nu
Există Tatăl Firii.

omul:
14. Nu-i nimeni mai presus ca eu
În lumea asta mare.
Nu-i soartă şi nici Dumnezeu
Ci totu-i întâmplare.
15. Minciuna-i cine m-a făcut,
Ruşinea mi-a dat corpul
Şi mi-am făcut din prima scut
Şi din secunda scopul.
16. Nu cred decât ce simt şi văd
Cu simţurile mele.
Încolo-i moarte şi prăpăd,
Pustii numite stele.
17. Ce-mi pasă mie ce-oi mai fi
Când voi intra-n ţărână.
Căci tot ce mă-nconjoară aci
Spre dulci plăceri mă mână.
18. Ce să pricep eu din ce e
Divinitate, spirit,
Când trupu-mi are tot ce vrea
La ce bun să-l mai irit.
19. Şi ce folos să-l umilesc
Cu rugăciuni, iluzii,
Cu care-adesea se hrănesc
Schilozii, orbii, surzii
20. Eu, slava cerului-s întreg
Nu-mi pasă ce fac alţii.
Eu ştiu din viaţă ce s-aleg
Şi fără inspiraţii.
prezentatorul:
21. Cam astfel îşi cuvânta el
Minţindu-se pe sine
Sărmanul om fără de ţel,
Pierdut printre ruine.
22. Dar toate au şi un sfârşit
Cu rostul lor integru
Ce vine-adesea negândit
Cu tot cortegiu-i negru.
23. Din omul nostru-aşa semeţ
N-a mai rămas nimica,
Din contră, nu-i nici îndrăzneţ
Să-şi stăpâneasca frica.
24. Căderea-i bruscă-l zdruncina
În simţuri aşa tare
Ca-ntâia dată se-ntreba:
Sunt viu, mai sunt eu oare?
spiritul:
25. Exişti epavă, biet nebun,
Ai fost tu viu vreodată?
Mai mult e de prisos să-ţi spun
Vestiri ce nu te-mbată.
prezentatorul:
26. El stete-o clipa încremenit.
Parc-auzi o voce,
Dar capul îi păru trăznit
De bulgari grei de roce.
omul:
27. Eu sufăr? Deci exist? EU sunt?
Cui să-ndrug rugămintea?
Iertare cer! Loveşte crunt,
Dar nu-mi lua şi mintea!
28. Mai lasă-mă, vreau să repar
Greşelile făcute.
Acuma simt cerescul har
Ce poate sa m-ajute.
spiritul:
29. Iertat eşti, dar păcatu-l tragi,
Căci altfel uiţi prea iute.
Promisiuni grăbite, vagi,
Nu-i nimeni să le-asculte.
omul:
30. Ucide-mă, doresc să mor,
Trăzneşte-mă acuma,
Îţi cer un foc ucigător,
Îndura-te, sunt huma.
31. Nu pot sa mai suport, n-auzi?
Calvarul asta groaznic.
Termină-l, ce mă tot acuzi
Că-s mândru şi obraznic.
32. Sau poate… -ntr-adevăr nu eşti…
Vai, mintea mi se pierde.
M-afund în goluri pământeşti
Şi nimeni nu mă vede.
spiritul:
33. Hei omule, nu eşti deprins
A suferi-n tăcere
Şi-n loc să scapi, încă te-ai prins
Pe-un nou drum de durere.
34. Dar Domnul viaţa nu ţi-o ia
Când ţi-e mai tulburată,
Ci-ţi cere să revii în ea
Cu mintea luminată.
35. Tu nu eşti, ai uitat, aşa-i,
Materia-i de vină,
În ea te prinzi cu tot ce ai
Din opera Divină.
36. Dar iată-ascultă tot ce-ţi spun
Şi crede-adânc în ele
Îţi voi vorbi de tot ce-i bun,
De infinit, de stele.
37. De viaţa ta de pe Pământ,
De dor şi de iubire,
De-al sufletului tău avânt,
De-a omului zidire.
38. Când totu-ngrămădit era
În sine, unitate,
Când pacea veşnică domnea
În tainica cetate.
39. Când timp şi spaţiu nu putea
Să-nchege zi şi noapte,
Când frig şi cald nu se simţea,
Nici naştere, nici moarte.
40. Când totul nu era nimic
Nimicul era totul
Când necuprinsu-atât de mic
În el păstra pivotul.
41. Acesta singur se mişca
Pornit de-un dor de ducă
Şi-n juru-i totul se schimba
Vibrând ca o nălucă.
42. Atunci dintr-însul s-au desprins
Frânturi nenumărate
Împrăştiindu-se-ntr-adins
Să mişte tot, departe.
43. Vârtejul astfel se născu
Croindu-şi drum în mare
Şi forţa lui mereu crescu
Din ce în ce mai mare.
44. Şi se-ncuibă atât de strâns
În sâmburele-atomic
Că-l ridica la rang de ins
Eternul Cosmogonic.
45. Puteri imense deţinând,
Pe sine se preface
şi-n jur vecinii adunând
Imense blocuri face.
46. Şi-n fierbinţeala de mişcări
S-aprind şi-alerg prin spaţiu,
În grupuri ce-şi resorb din zări
Viaţa şi nesaţiu.
47. Şi-apoi mereu s-au tot ivit
Prefaceri complicate,
Umplând tot spaţiul infinit
Cu lumi frumos grupate.
48. Sunt universuri ce roiesc
În ritmuri minunate
De-armonioase legi cereşti
Conduse şi-nzestrate.
49. Fiinţe-organizate apoi,
În ele nasc năvalnic
Dând lumi de spirit şi noroi
Cu trai măreţ şi jalnic.
50. Cugetătoarele când vin
Gândirea ia fiinţa
Născând pe rând sub scut divin
Iubirea şi credinţa.
omul:
51. N-am înţeles încă deajuns
Din cele spuse, frate,
Cam unde-o fi Cel nepătruns
Ce-n mână ţine toate ?
spiritul:
52. Aşteaptă, ai răbdare-un pic,
Nu-i treaba prea uşoară.
Când eu te-ntreb câte ceva
Răspunde-mi într-o doară.
53. Şi-atunci tu însuţi vei afla
Răspunsul chiar în tine.
Privind adânc, gândirea ta
Te va-ndruma spre bine.
54. Când flori de gheaţă cad de sus
Re-mpodobind natura,
Prinzând din zbor un fulg, ce-ai zis
Când i-ai văzut structura?
omul:
55. Ce forţă-n stea de prefăcu
În fin balon de apă?
Nu spui nimic, n-ai viaţă tu,
Sau vocea ta îmi scapă?
spiritul:
56. Nimic, deşi ar fi ceva,
Îţi trebuie-ndrumare.
Te-oi ajuta, căci vrerea ta
E-o forţă foarte mare.
57. Mă bucur că n-or fi-n-zadar
A mele străduinţe,
Voi mai aprinde înc-un far
În calea biruinţei
58. Te voi urma oriunde-ai fi
Voi sta cu tine alături
Şi orice piedici s-or ivi
Vei şti să le înlături.
59. Deci, iată calea, poţi să pleci
Ai mult de mers, o viaţă.
Dar nu uita, prin orice treci
S-asculţi a mea povaţă.
prezentatorul:
60. Şi a plecat plin de curaj
Şi de nădejdi, de vlagă,
Să vadă ce fel de miraj
Formează lumea-ntreagă.
61. Ajunge-n munţi, privi uimit
A codrilor destine,
”Să urc, deşi sunt obosit,
Mi-e dor de înălţime.”
62. Suind, de ploaie fu cuprins,
”Ce baie minunată!
Şi oboseala am învins
Şi aerul mă-mbată.
63. Ce fericit aş fi aici
Să duc o viaţă-ntreagă
Cu oi şi câini, cu oameni mici
Ce ştiu să mă-nţeleagă.
64. Să văd de sus întinsul larg
Cu răsărit de soare
Dup-a-nălţimilor catarg
Să-mi port gândirea-n zare.
65. Spre lumi de aur şi de vis,
Spre stele sclipitoare,
Rămân aici, e paradis
Şi farmec şi splendoare.
66. Dar ce păcat ca n-am aripi
Aş trece peste creste,
Peste păduri şi peste râpi
Ca şoimul din poveste.”
67. Dar dintr-odată-un vânt purta
Un zumzet de motoare,
Privirea-i tristă se-ndrepta
Spre-un punct lucind în soare.
68. Păru că e un animal
Ca toate celelalte,
Dar nu, e-un monstru de metal
Purtat de forţe-nalte.
69. Ce dor îi mână-atât de sus?
Sau frică li-e de munte?
Sărmanii, ştiu ei ce-au ajuns
De zbor atât de iute?
70. Dar ce-i, au ameţit, cobor?
Vai, groaznic, cad în vrilă!
O, Doamne, fii îndurător
Şi ai de dânşii milă.
71. Ca un bolid, venind în jos
Cu viaţă-ntrânsul încă
Cu zgomot surd şi fioros
Gigantul intra-n stâncă.
72. Cutremur, groază, totul praf
O masă fără formă,
Oroare, flăcări, ăsta-i jaf
Şi nicidecum o normă!
omul:
73. De ce Stăpâne i-ai răpus
Când se-nălţau spre tine?
De ce cu foc i-ai mai distrus
Şi tocmai lângă mine?
74. De ce nu mi-ai lăsat prilej
Să-i văd măcar la faţă?
De ce opreşti cu-aşa vârtej
Cea mai superbă viaţă?
75. O, sufletul îmi e rănit!
Eşti crud, prea crud părinte,
De azi regret că te-am iubit,
Mai mult ca înainte !
76. Mă duc departe, nu mai vreau
Să mai aud de nimeni
Te-am smuls din piept, nu te mai iau,
Rămân doar eu cu mine.
prezentatorul:
77. Şi s-a tot dus, a coborât,
Şi munţii, şi-al lui suflet,
A mers şi-a mers, c-a coborât
De foame şi de umblet.
78. ÎI prinse noaptea-ntr-o vâlcea
În mijloc de pădure,
O toropeală-l năpădea
Şi somnul da să-l fure.
79. Dar din tufişu-alăturat
Doi licurici sclipiră,
Privi la ei cam încurcat
Şi-un gând adânc îl fură.
80. Prea mari, rotunzi şi primprejur
Ştiu bine ca nu-s ape,
Deci nu-s insecte, pot să jur
Ah, Domnul să mă scape !
81. O cruce-n grabă îşi făcu
Şi-un pas-napoi se dete,
O cioată-l sabota, căzu.
Se ridică, i-e sete.
82. Sudoarea rece-l năpădi
Şi-o şterse de pe frunte,
Se-ntoarse, nu putea-ndrăzni
Pericolul să-nfrunte.
83. Dă buzna, fuge obosit
Lovindu-se de arbori,
Un gol… de-acum s-a isprăvit…
E moarte fără martori
84. Doi licurici, nu spui nimic
Fulg moale de zăpadă?
M-afund, mă pierd şi-atât de mic
Nu-i nimeni să mă vadă ?
85. Cam unde-o fi Cel nepătruns
Ce-n mână ţine toate?
Eu viu…? Iertare, ce-am ajuns?
Sunt eu? Mai sunt eu poate?
86. O, Doamne-ncep să te-nţeleg,
Văd mâna ta oriunde.
De ochiul tău perfect, întreg
Nimic nu se ascunde!
87. Aşa de jos m-ai aruncat
Şi am rămas tot teafăr,
Ba prin cădere m-ai urcat
Mai sus, ca pe-un luceafăr.
88. Ce rău îmi pare c-am greşit,
Nu-s vrednic de-a ta milă,
Dar jur că tot ce mi-e sortit
Să nu-mi mai cadă silă.
spiritul:
89. Aşa-i cum zici. M-ai înţeles,
Te-ai deşteptat din tină,
De aceea-n lume-ai fost ales
Să răspândeşti lumină.
90. Ascultă deci ce-ţi spun acum
E-a vieţii noastre bază,
Tu s-o araţi mereu pe drum
La cei ce vor s-o vază.
91. Exemplele ce ţi le-am dat
Sunt două mari extreme,
Cristal şi om evoluat
A firii teoreme…
92. Materia dintru-nceput
Avu într-însa spirit
Căci altfel n-ar fi conceput
Nimic din al ei merit.
93. Şi-această forţă-n infinit
Să se re-ntoarcă tinde,
Când misiunea şi-a-mplinit,
Nimic n-o mai cuprinde.
94. Se-nalţă lin până la El
Formând un tot cu Dânsul
Atotputernic în eter
Şi peste-ntreg cuprinsul
95. Fiinţa destinată dar
Să ducă-n cer fluidul,
E supraomul legendar
Ce-nfruntă adesea vidul
96. El nu-i ca voi, greoi şi dur
Cu forme grosolane,
Ci e subtil, cu suflet pur
Şi simţuri diafane.
97. Ieşind demult de printre voi
Din planul suferinţei,
El soarbe-n lumea de apoi
Paharul biruinţei.
98. Dar biruinţa contra lui
L-aduse-n sfere line,
Aici, în viaţa unde nu-i
Nici jale, nici suspine.
omul:
99. Şi ce-aş putea să fac s-ajung
Şi eu în lumea-aceea?
Ce-ar trebui din corp s-alung
Să aflu şi eu cheia?
spiritul:
100. Mai ai a trece multe punţi
Prin vieţile din cale,
Cu gânduri grele multe frunţi
Vei mai scalda-n sudoare.
101. Dar dacă vrei să-ţi mai scurtezi
Calvarul dinainte,
Ridică-ţi sufletul şi crezi
În taina celor sfinte.
102. Şi când ca spirit vei fi iar
În planuri mai înalte,
Continuă-ţi de-acolo chiar
Lucrările lăsate.
omul:
103. Cum Doamne, iar nu înţeleg
Fiind aşa departe,
Cum aş putea să mai dezleg
Problemele-ncarnate ?
spiritul:
104. Sărmane lut, tot lut rămâi,
O tristă închisoare,
Nu laşi pe nimeni între vii
Decât atunci când moare.
105. Sărmane lut, sărmane om
Ce vezi nu-ţi vine-a crede,
Deşi ţi-e dat să vezi şi-n somn
Ce ochiul tău nu vede.
106. N-ai observat tu de când eşti
În viaţa ta deşartă
Atâtea supraomeneşti
Puteri ce-n ea le poartă ?
107. Nu, e zadarnic ce am spus
Deoarece nu se poate.
Te iau cu mine, vino sus
Să vezi de-acolo toate.
108. Aşa, vezi trupu-ţi adormit,
Să n-ai grijă de spaţii,
El va trai ca adormit
Şi-l vor păzi savanţii.
109. Oricât ne vom îndepărta
Fluidu-ţi se va-ntinde
Şi corpul tău va imprima
Ce-n tine va cuprinde.
omul:
110. Ah, am scăpat ca din mormânt
Şi-acum plutesc în slavă,
Ce mă reţine de pământ
E pulbere şi pleavă.
111. Cât aş mai vrea să nu mă-ntorc
În casa înşelării..
Sunt pur. Ce-aş mai putea să torc
La faptele-ncarnării?
112. Aici e-atâta adevăr
Şi vrajă şi lumină
Că n-ar încape fir de păr
Din lumea cea străină.
spiritul:
113. Te-nşeli, fiind cu mine vezi
Mai mult decât ţi-e firea.
Dar tu de-acum evoluezi
Şi capeţi mântuirea.
114. Eu te ridic spre Dumnezeu
Să-ţi deie El lumină.
Iar tu vei coborî mereu
Să lupţi cu-a lumii vină.
omul:
115. Dar ce-am făcut eu, pentru ce
Atâta ispăşire ?
spiritul:
Priveşte-acolo, vezi ce e
Cu-acea îngrămădire ?
omul:
116. Da, văd bărbaţi viteji luptând
Sa-şi apere pământul
Şi mai zăresc copiii plângând
Cum iarna plânge vântul.
117. Şi în mizerie ei cresc
Şi-ajung la închisoare.
Străini cu rândul jefuiesc
O ţară-ajunsă-n floare.
118. Şi prigoniri se tot succed
Biserici, şcoli sunt arse.
Familii se corup, se pierd
Prin fel de fel de farse.
119. Iar sus pe tron un dictator
Nu ştie ce-i cu dânsul.
Mănâncă vieţile celor
Ce n-au credinţa-ntr-însul.
spiritul:
120. Ce soartă crezi ca şi-a creat
În alte existenţe?
Să fie veşnic sfărâmat
De-a umbrei lor prezenţe.
121. Şi-n urmă când va ispăşi
Pedeapsa cuvenită
El însuşi va re-nsufleţi
Credinţa urgisită.
122. Se va regenera din nou
Pe culmi ameţitoare
Din al trecutului ecou
A spiritului floare.
123. Asemeni, tu ai pătimit,
Dar azi e pe sfârşite.
De mii de ani te lupţi cumplit
Cu doruri ne-mplinite.
124. Mai totdeauna, în zadar
Te zbuciumai în ele,
Deşi treceai ca un fugar
Prin piedicile grele.
125. Dar vezi, nu poţi să preţuieşti
A binelui plăcere
De n-ai prilej să te loveşti
Cândva de vreo durere.
126. Căci din durere eşti născut
Şi-ţi porţi în ea fiinţa
Nici pentru suflet n-ai un scut
Mai sfânt ca suferinţa.
omul:
127. O, de copil le-am încercat,
Când asta, când cealaltă,
Dar niciodată deşteptat
N-am fost de-a lor răsplată.
128. Degeaba prin vis de-am bănuit
Ce-nseamnă a lor prezenţă
Atunci când trupul adormit
Ieşea din existenţă.
spiritul:
129. Da, visul. Şi-ai visat în vis
Vreodată dorul sorţii ?
omul:
Fireşte, din al lui abis
Vorbeam chiar şi cu morţii.
130. Mă-nţelegeam cu fraţii mei,
Cu sora, cu bunica,
Deşi din vocea lor de zei
Nu se-auzea nimica.
131. În schimb, cuvântul meu era
Atâta de puternic
Că-n juru-i totul se trezea
În groază şi-ntuneric.
132. Păream ca strig: cine-a-ndrăznit
Să spună că e moartă?
Fiinţa care am iubit
Nu moare niciodată!
spiritul:
133. Perfect, ştiam ca tu eşti
Cel indicat de soartă
Să duci lumina unde nu
Se vede-a vieţii poartă.
134. Tu ştii? Nu tuturor li-e dat
Să vadă-n lumea noastră.
Deşi li se deschide larg
A visului fereastra.
135. Asta e legătura lor
Cu-adevărata viaţă
Prin ea, cu drag noi dăm celor
Ce cer vreo grea povaţă.
136. Şi când în lumea noastră, voi
Murind, vă pierdeţi corpul,
Vă năşteţi iarăşi printre noi
Să vă refaceţi corpul.
137. Dar, dacă grele încercări
V-apasă, -un plan nemernic
Vă cereţi pentru ispăşiri
Un nou calvar puternic.
138. Şi după gravitatea lui
Voi înşivă alegeţi
Să puneţi capăt gândului
Ce nu vi-l înţelegeţi.
139. Şi după ce v-aţi re-ncarnat,
Materia orbeşte
Şi-n noul drum ce v-aţi luat
Mai rău vă rătăceşte.
140. Începeţi prin a vă cârti
Aproapele şi sfinţii
Apoi, nebuni, vă nimiciţi,
Vă sfâşiaţi părinţii.
141. Ce să mai spun de-atâtea mii
Greşale şi ispite
Ce vă răpesc de printre vii
Cu simţuri adormite…
142. Şi cum spuneam, v-alegeţi voi
O soartă oarecare
Şi dacă-nvingeţi, ca eroi
Găsiţi evoluare.
143. Aşa vreţi unii bogaţii
Imense, nesfârşite
Prin care s-ajutaţi copiii,
Fiinţi nenorocite.
144. Şi vi se dau, dar voi uitaţi
C-aveţi o datorie
Şi ori ajungeţi ruinaţi,
Ori vă treziţi sub glie.
145. Iar alţii, vreţi să fiţi săraci
Mizerii să vă roadă,
Unii smintiţi şi alţii vraci
A lumii voastră coadă.
omul:
146. Dar avionul? Vreau să ştiu
De ce aşa o soartă…
Distrus fulgerător de viu
Pe-a fericirii poartă.
spiritul:
147. Ţi-am mai vorbit de el curând,
În cazul cu bogaţii.
Păcatul i-a condus zburând
Să moara ca piraţii.
148. Şi totuşi au evoluat
Căci adorau înaltul
Febrili în el s-au ridicat
Să-şi vadă-aievea saltul
omul:
149. Stăpâne, fii în veci slăvit
Te văd acum oriunde
Şi-n firul ierbii înverzit
Iubirea Ta pătrunde.
150. Un pai, o floare, -un munte, -o stea,
Puterea Ţi-o arată
Şi toată fericirea mea
De Tine e legată.
151. Te văd şi-n mine, -n sânul meu
Cu ochii Tăi albaştri
Şi peste tot te văd mereu
Înconjurat de aştri.
152. O, Doamne, fii bun şi mă ia
La Tine-n cer, departe,
Acolo e iubirea mea
Redă-mi-o de se poate.

Publicat în Fără categorie

An de Caragiale, pentru Dan la poarta 6……Pleacă-ai noştri, vin ai noştri, noi rămânem tot ca proştii

 

 

Pleacă-ai noştri, vin ai noştri, noi rămânem tot ca proştii

Ne-am trezit din hibernare

Şi-am strigat cât am putut:

Sus Cutare! Jos Cutare!

Şi cu asta ce-am făcut?

Am dorit, cu mic, cu mare,

Şi-am luptat, cum am ştiut,

S-avem nouă guvernare,

Şi cu asta ce-am făcut?

Ca mai bine să ne fie,

Ne-a crescut salariul brut,

Dar trăim în săracie,

Şi cu asta ce-am făcut?

Ia corupţia amploare,

Cum nicicând nu s-a văzut,

Scoatem totul la vânzare,

Şi cu asta ce-am făcut?

Pentru-a câştiga o pâine,

Mulţi o iau de la-nceput,

Rătăcesc prin ţări străine,

Şi cu asta ce-am făcut?

Traversăm ani grei cu crize,

Leul iar a decăzut,

Cresc întruna taxe-accize,

Şi cu asta ce-am făcut?

Totul este ca-nainte,

De belele n-am trecut,

Se trag sforile, se minte,

Şi cu asta ce-am făcut?

Se urzesc pe-ascuns vendete,

Cum nicicând nu s-a văzut,

Ţara-i plină de vedete,

Şi cu asta ce-am făcut?

Pleacă-ai noştri, vin ai noştri!

E sloganul cunoscut;

Iarăsi am votat ca prostii,

Şi cu asta ce-am făcut?

“Nu-i  nimic nou sub soare ” Nu-i nimic întâmplător în lume.

Orice asemanare între cele de mai sus, scrise de regretatul artist roman, şi zilele pe care le traim azi, noi românii, nu-i deloc întâmplătoare. Asta-i soarta noastră, fraţi români!

Constantin Tănase, un talentat artist român, s-a născut la 5 iulie 1880, a murit la Bucuresti, în anul 1945. Moartea i s-a tras din încăpăţânarea de a spune lucrurilor pe nume. Constantin Tănase încă mai juca în Bucureşti, la un an de la invazia sovietică. Într-unul din spectacolele sale, satirizând fărădelegile hoardelor bolşevice, între care obsesia invadatorilor pentru ceasuri de orice fel, pentru care jefuiau oamenii în plină stradă, ziua în amiaza mare, somând victimele: „Davai Ceas!” (dă-mi ceasul), artistul: a introdus următorul monolog.

Rău era cu “der, die, das”

Da-i mai rău cu “davai ceas”

De la Nistru pân’ la Don

Davai ceas, davai palton

Davai ceas, davai moşie

Haraşo tovărăşie!

După mai multe reprezentaţii a fost arestat, ameninţat cu moartea şi i s-a ordonat să nu mai joace piesa. În următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mânecile pardesiului căptuşite de sus până jos cu ceasuri de mână. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariţie, deşi actorul nu a scos niciun cuvânt. Apoi şi-a descheiat pardesiul, scoţând la iveală un ceas cu pendulă! A spus doar: “El tic, eu tac, el tic, eu tac”. Două zile mai târziu, marele actor era mort.

Publicat în Fără categorie

Mulţumesc…

Mulţumesc...

Imagine | Publicat pe de

ProStii

ProStii

Imagine | Publicat pe de

ParaDox-Nu irosi

ParaDox-Nu irosi

Imagine | Publicat pe de