Cu stimă vă salut ! Toate cele bune.

Copil, suflet de om ce plânge;

Lui i s-a răpit jocul, libertatea, frumuseţea, Accesul la fericire şi viaţă… Uman bun! Ridică-ţi bezna din inimă şi din gând Lasă loc liber luminii din tine Şi vei vedea cum primăvara va sosi pretutindeni! Priveşte-te, om bun. Nu-ţi ascunde bunătatea, Trezeşte-te şi populează grădina trupului Şi inimii tale cu seminţele purităţii şi iubirii! Schimbă plânsul cu seninul cerului , Lasă copilul din tine să râdă… Fericirea şi adevărul există, nu departe de tine…Pe trupul colii de hârtie, glasul ne-cuvintelor se lasă, impregnându-se lin; aici şi acum, în minunatul teritoriu al Carpaţilor, prin locuri cu nimic miraculoase, derulăm propriile noastre existenţe, uneori, din prea multă seriozitate, riscăm a deveni ceea ce nu suntem. Umanule, întoarcete la tine, pentru că tu eşti Tatăl, tu eşti Fiul, tu eşti Sufletul-duh; cu un mic efort deschide-ţi ochii sufletului, regăseşte-te pe tine şi dăruieşte-ţi o picătură de cer pentru zâmbetul copilului uitat: „ rosteşte adevărul şi nu va mai trebui să ţii minte nimic „ , nu te amăgi cu minciuni şi falsitate încărcându-ţi memoria, ci fii sincer, măcar cu tine însuţi, şi cu mult bun simţ…Încă mă mai întreb dacă, în ideea care mi se iveşte în minte, e vorba doar despre bucuria prezentului, a lui Acum, sau despre practica prezentului, a lui Aici. Dacă mersul înainte înseamnă schimbare, în sens evolutiv, iar evoluţia implică cunoaşterea punctului de plecare, atunci raportându-mă la mine însumi înţeleg că, paradoxal, a merge înainte înseamnă să mă întorc înapoi. Înapoi la mine însumi, intim şi unic al meu eu ce mă deosebeşte şi mă uneşte în acelaşi timp cu ceilalţi, la originalitatea a ceea ce sunt în esenţa de întreg. Nu aş inventa cuvintele, pentru a ascunde realitatea, aş utiliza faptele care-mi arată realitatea în modul cel mai sincer; când vorbim, demonstrăm, teoretizăm, generalizăm-practica ne particularizează. Teoria este defectul cunoaşterii contemplative, al acumulări prin memorare; cunoaşterea se dobândeşte prin experienţe -învăţare- fiind pragmatică, concretă, dar atunci când prin vorbire vrei să o împărtăşeşti, ea devine teorie. Se creează astfel un cerc vicios al defectelor de care nu poţi scăpa decât prin experienţă proprie ori cunoaştere directă, manifestată sincer prin Christul interior, întotdeauna necesară momentului. Majoritatea dintre noi au observat la copiii extraordinara atenţie cu care onorează tot ce se află în jurul lor, neastâmpărul în a asculta pe cei din jur… Copilul pune mâna, bagă în gură, aruncă, sparge, strânge, loveşte; tot ce-l înconjoară exercită asupra sa o atracţie de ne-învins; paradoxul mărului interzis, degeaba-i spui să nu facă cutare lucru, copilul îl face: nu crede că focul îl arde, el se convinge arzându-se….Experienţa-învăţare este apanajul oamenilor de ştiinţă? NU . Experienţa este exclusivă, copiilor. Un copil care a pus mâna pe plită şi s-a ars va fi foarte atent asupra tuturor obiectelor ce vor radia căldură; cunoaşterea prin experienţă este sinonimă cu practica şi e dinamică. Nevoia de cunoaştere se manifestă prin atenţie, la copiii, iar la maturi prin, curiozitate. Din păcate, învăţământul se face prin acumulare de curiozităţi şi tot mai puţin prin experienţe… Am uitat că teoria vine din cunoaştere, din experiment( niciodată invers). De multe ori rămân surprins de plictiseala copiilor şcoliţi…am ajuns la firescul nefirescului, la condamnarea la bătrâneţe prin lenevia gândiri, trecând cu ochii închişi pe lângă noi… Nu ar trebui uitat că experienţa – cunoaştere – învăţare de care suntem legaţi în timpul vieţi ne confirmă, încrederea, curajul de a merge mai departe, de a continua continuitatea şi că ne confirmă ceea ce ştim deja, astfel încât curiozitatea să-şi piardă sensul ei speculativ; a şti, nu mai are valoare, valoarea înclinându-se spre a face şi prin a crede încrederea, spre a crea. Trăirea în prezent ne dă bucuria şi să surâdem acestui fapt, înţelegând că ne merităm pe noi înşine în fiece clipă. Umanul în sine e un Univers întreg ce depinde doar de el însuşi, prietenia şi iubirea îl ajută să-şi aleagă propria sa libertate, propriul său loc. Oriunde şi oricând, deoarece sinceritatea, prietenia, iubirea nu au limite, iar firescul este cea mai frumoasă minune, e însăşi natura divină din uman. Prin puritatea sufletului Divin, Individul uman, îl dezvoltă Îl dezvoltă, îl lasă liber, lin Pe Christul din el să se manifeste deplin. Omul, dimensiunea Universală A existenţei. Doamne, Ţie îţi mulţumesc Căci sunt sănătos şi senin Ţie, pământ, mă înclin Cu zâmbet de copil îţi mulţumesc Pentru că m-ai făurit În hohote de râs la infinit Cu mulţumire umanităţi m-ai dăruit… Păşind în Universalul Uman…